Trei opt cinci

Trei opt cinci

Autobuzul 385. Ora – douăsprezece şi cincisprezece minute. Liceana urcă tacticos, se agaţă sistematic de o bară de susţinere şi apoi începe să roadă firul de la căştile sucite în jurul urechilor relaxate într-un echilibru precar. Gestul antistres de mestecat durează vreo câteva staţii, armonizându-se cu bălăbăneala per total a autovehiculului; apare însă o disturbare a liniştii interne.
Intrusa – mică, îndesată, cu şapcă numai cu cozoroc (fără acoperire a vreunuia dintre creiere) şi cu o pufoaică semidescheiată – se apropie silenţios şi bine plănuit. Se propteşte în faţa liceenei, scoate o legitimaţie şi trece la fapte.
CONTROLOAREA: Abonamentul, vă rog, domnişoară.
LICEANA (oprindu-şi jignită rosul şi muzica): Mmm, poftiţi?
CONTROLOAREA (impasibilă): V-am cerut abonamentul.
LICEANA (indiferentă şi ea): N-am.
CONTROLOAREA: Biletul, atunci.
LICEANA: N-am.
CONTROLOAREA: N-aveţi?
LICEANA: N-am.
CONTROLOAREA: Foarte rău, domnişoară. Atunci daţi-mi un act de identitate.
LICEANA (la fel de nesimţitoare): N-am nici d-ăla.
CONTROLOAREA: N-aveţi niciun act? Buletin ceva? Păi cum se poate una ca asta, domnişoară? Dumneastră nu ştiţi că trebuie să vă luaţi buletinul oriunde mergeţi? Şi ce înseamnă asta, să nu ai bilet sau abonament? Doar există atâtea oferte de reducere pentru elevi şi studenţi! N-ai putut şi tu să-ţi faci vreuna? N-ai putut şi tu să–
LICEANA (care ascultase tirada exasperată): N-am putut, nu.
CONTROLOAREA (justiţiară): Prost, domnişoară, prost! Transportul public nu e gratuit! Îţi mai cer încă o dată buletinul!
LICEANA (gen cauză pierdută): Nu-l am, doamna, puteţi să mă căutaţi şi în geantă, că nu-l am–
CONTROLOAREA (îngrozită la o asemenea perspectivă): Cum să vă caut, domnişoară, n-am eu voie să fac aşa ceva! Cum să caut eu în geanta pasagerilor?
LICEANA: Atunci nu mai căutaţi şi gata–
CONTROLOAREA: Domnişoară, tu nu te duci la şcoală?
LICEANA (abţinându-se să nu strige "D'oh!"): Ba da, acolo mă duceam.
CONTROLOAREA: Dă-mi un caiet atunci, să-ţi văd numele!
LICEANA: Lăsaţi că vă zic eu cum mă cheamă!
CONTROLOAREA: Exclus, exclus! Eu trebuie să văd nume scris! Dă caietul imediat!
Momente de învălmăşeală. Liceana, cu căştile prelingându-i-se pe gât, se suceşte şi scoate la întâmplare un caiet, din care cade o foaie. O ridică enervată de pe jos, observă un zece imens scris cu pixul roşu şi, într-un moment de furie inspiraţională, o bagă fix în ochii controloarei. Linişte totală în tot autobuzul. Apoi–
LICEANA: Uitaţi, uitaţi, teza mea de la info! Teza teza! Am luat zece!
CONTROLOAREA (isterizată): Ce mă interesează pe mine, domnişoara, de nota ta? Dă odată caietul ăla!
LICEANA (şi ea la capătul răbdării): Ba să vă intereseze! Să vă intereseze!
CONTROLOAREA: De ce–
LICEANA (cu superioritatea triumfului): Cum de ce? Dacă aţi fi luat şi dumneavoastră zece la şcoală, ca mine, nu ajungeaţi niciodată să fiţi controloare de bilete!
La următoarea staţie, liceana a coborât din 385.